Personalitatea ei este precum un sifon, din acela de care cumpărau părinţii mei când erau tineri. este dulceagă, dar înţepătoare, este caldă, dar nehotărâtă şi foarte răsfăţată. Am realizat repede că dacă nu o mulţumesc cu tot ce vrea, atunci când vrea ea, nu îi voi fi pe plac şi poate va pleca de lângă mine. Este instabilă emoţional, dar îmi scoate ochii că este puternică şi independentă.
Fără iubire lângă ea nu ar rezista. Nu recunoaşte asta prea des, doar în momentele nostre cele mai intime mă strânge în braţe puternic şi îşi ascunde faţa în pieptul meu. Atunci, emoţionată şi cu patos îmi spune că nu poate trăi fără mine. Că sunt totul pentru ea şi că îi fac universul să se zdruncine atunci când o ţin de mână şi o iubesc.
Este adevărat, o iubesc! Nu pot să stau o zi fără ea. Mă măcină ce o face, dacă e bine, dacă se gânedeşte la mine, dacă nu e o hoaţă mică şi s-o vedea cu altul. Nu, gândul ăsta mă termină. Nici nu pot să descriu sentimentul. Aş înnebuni de gelozie să îi acorde atenţie altui bărbat.
Nu aş mai fi eu fără sufleţelul ei mic şi firav lângă mine. Cred că este iubire, o iubire pură.
Am hotărât să mă căsătoresc cu ea, pentru că iubirea asta a noastră este o dependenţă de care nu mă pot trata. Şi de ce să mă rănesc, călcând strâmb ca mai apoi să afle ea şi să mă lase. Nu, n-aş comite imprundeţa asta.
Cu toate că orgoliul meu îmi confirmă că nu m-ar părăsi. Nu, nici dacă aş răni-o nu cred că m-ar lăsă ea pe mine. Este prea instabilă emoţional ca să se descurce pe cont propriu. Şi ea este dependentă de mine. Chiar dacă nu i-aş forţa limitele. Ştiu că este puternică şi încăpăţânată şi dacă ar renunţa la mine?
Aşa că nu fac nimic din ceea ce este interzis. În plus că este tot ceea ce îmi doresc. Chiar şi atunci când mă enervează îmi vine să o iau de păr, apoi cad, brusc, pradă dorinţei de a o săruta pentru că este a mea. Este prea dulce, cu privirea ei de copil, ca să mă poată supăra cu adevărat.
Ştii, după ce ne-am căsătorit am plecat undeva, departe, să fim doar noi doi. Şi nimeni altcine.
Acolo te-am văzut, prin vitrina prafuită a acelui magazin. Îmi amintesc ziua aia mohorâtă şi ploiasă în care plecasem în oraş să cumpar de mâncare. Când te-am văzut, primul instinct a fost să întorc capul, să nu îmi vezi privirea vulnerabilă. Nu aş fi vrut să mă priveşti în ochi şi să descoperi că pentru mine timpul a rămas în acea zi de martie în care ne-am despărţit.
Da, ştiu că trecuseră 2 ani de atunci şi auzisem că îţi mergea foarte bine. Te căsătorisei şi tu cu un avocat. Acel avocat de care îmi povesteai mereu. Doamne, cât de mult îl admirai. Era eroul tău pentru că reuşise să câştige acel proces şi să-l bage în închisoare pe bărbatul care îşi maltratase şi terorizase familia. Vorbeai entuziasmată de câtă bucurie a adus în ochii şi sufletul acelor copii care ştiau că îi aştepta şi pe ei o viaţa normală, fără frică şi lovituri.
Apoi îmi amintesc ziua când ai venit la mine şi mi-ai spus că focul dintre noi s-a stins. Că vrei să fii singură. Te-am crezut, cu toate că am simţit că mi se smulge sufletul din piept. Când ai trânit uşa mi s-a spart inima în mii de bucăţi şi nimic nu părea să o poată reuni.
Am zăcut în durere, în agonie şi într-o zi m-am trezit, amnezic. Uitasem povestea noastră. Relaţia noastră pe care nu am visat niciodată că o voi avea.
Da, uitasem totul, dar a trebuit să mă întâlnesc cu tine în săptămâna mea de miere şi să mă trezesc din amnezie. Să îmi amintesc de tine. Să simt cum sufletul meu amorţit bate din nou. Ţi-am evitat privirea, dar n-am putut pleca din faţa acelei vitrine. Am privit în jos, speriat, cu inima bătând mai să îmi iasă din piept. Am ridicat, mai apoi privirea, şi te uitai şi tu la mine.
Aş fi intrat să te iau în braţe, să te sărut, să te implor să îmi redai viaţa înapoi. Să fii din nou a mea. Aş fi uitat de tot ce s-a petrecut în viaţa mea de când ai plecat şi aş fi fugit cu tine. Aş fi.... dar am simţit cum o mână micuţă şi firavă mă atinge. Era soţia mea care m-a sărutat pe obraz şi m-a strâns în braţe. Aş fi putut să jur că te-ai albit la faţă văzându-mă lângă altă femeie.
După ce a venit ea lângă mine m-am întors spre ea şi am strâns-o la piept, fără ca ea să priceapă ce se întâmplă şi nu m-am mai uitat înspre tine. Nu te-am mai privit cum stăteai şi tu nemişcată şi te uitai spre mine. Nu m-am gândit ce ne-a făcut, atunci să ne întâlnim şi să ne privim. Nu ştiu ce scop au avut toate acestea în viaţa mea.
Dar, sincer să fiu, ştiu ce scop are soţia mea în viaţa mea. Ea nu a aflat şi nu va afla niciodată despre acest capitol al vieţii mele. Îţi doresc tot binele din lume, am găsit şi eu pe cineva ca tine. Sau poate pe cineva mai bun ca tine. Nu voi şti niciodată.
Ştiu doar că acest suflet sensibil de lângă mine are mai multă nevoie de mine, decât ai fi avut tu vreodată.
