"Dom' Dinica, asteapta-ne, venim si noi!" Sergiu Nicolaescu



„Sunt vagabondul vietii mele
Ca intr-un film cu Raj Kapoor,
Maturator de praf de stele
Si cusurgiu fara cusur.
Iar cand adorm spre dimineata,
Imi reprosez de la-nceput
Ca n-am luat totul de la viata
Si nu i-am dat cat as fi vrut,

SI NU I-AM DAT CAT AS FI VRUT..."



Deci il inregistram la primarie cu numele de Gheorghe, Gheorghe Dinica.
„Linistea s-a lasat peste cartierul Giulesti. Dupa o seara de petrecere, oamenii s-au dus pe la casele lor. O singura locuinta mai era luminata, locuinta lui Petre Dinica. De cateva ore, sotia sa, Jana, avea durerile facerii. Moasa Dumitra, care o asista, o incuraja spunandu-i ca nu se va intampla nimic rau. Va aduce pe lume un copil. In zorii zilei de 25 s-a nascut un prunc:
- Ai un baiat, sa-ti traiasca, sa va traiasca! Ziua de Craciun este o sarbatoare mare, copilul vostru s-a nascut intr-o zodie cu noroc.
- Cunoasteti traditia. Copilul va purta numele de botez al unuia dintre bunici, deci pe fiul nostru il va chema Gheorghe, ca pe tatal Janei, a spus Petre pe nerasuflate. Deci il inregistram la primarie cu numele de Gheorghe, Gheorghe Dinica.
- Sa-l inregistram numai dupa Anul Nou.
- Ideea dumitale este foarte buna. Fiind baiat, isi va face stagiul militar cu un an mai tarziu.
Iar bunicul Gheorghe, dupa ce s-a consultat cu ginerele sau, in mare verva, si-a anuntat fiica:
- Draga mea Jana, eu si cu Petre am decis sa-l inregistram la Primarie pe baietelul vostru numai dupa Anul Nou. Deci certificatul de nastere va suna asa: Gheorghe Dinica, nascut la data de 1 ianuarie 1934. Norocul lui, astfel va castiga un an."

Pana in clipa in care s-a mutat in stele, Gheorghe Dinica a strans 75 de ani... Despre primii ani ai vietii sale, maestrul isi amintea:
„Am fost un copil liber, nazdravan, curios, mai degraba crescut pe strada si de prieteni decat de familie, dar sufletul si mintea mea de copil au memorat doar farmecul strazii si al jocurilor de pustani. Era o lume simpla, fara niciun fel de fenomene, dar avea si parfum. Parfumul strazii...".
Familia Dinica era fericita, o familie obisnuita, despre care autoarea nota: „Petre era functionar la Posta, avea un salariu destul de bun, pentru a-si intretine familia. Jana era casnica, statea acasa pentru a se ocupa de fiica lor, Maria, care implinise doi ani, si de fiul lor, Gheorghe".
„Nu va uita Gheorghe cand tatal lui il aseza pe umeri si pleca cu el intr-un loc viran unde dadea drumul zmeului. Lipit de tatal lui, tinea cu amandoua mainile de sfoara si privea cum zmeul se inalta in adierea vantului". Poate ca atunci, ridicand zmeul in inaltul cerului copilul Dinica l-a atins pe Dumnezeu si asa a primit harul... de actor. Momentul cu zmeul a fost unul dintre cele mai frumoase ale copilariei maestrului. „Copilaria lui Gheorghe parea sa fie una din cele mai frumoase, dar soarele acestei copilarii s-a umbrit destul de devreme. Parintii lui au divortat si Gheorghe a fost vitregit de caldura familiala pe care si-o doreste fiecare copil.

A inceput sa creasca, sa intre in viata. Primul univers pe care l-a descoperit a fost cel al strazii sale... „Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. Strada m-a invatat foarte multe, pentru ca aveam prieteni mai mari care ne dirijau pe noi, cei de varsta mai mica. Era o lume care nimeni n-ar crede ca a existat, lumea cartierului".
Apoi a venit ziua de „4 aprilie 1944. Soarele cu razele binefacatoare mangaia trupurile vlaguite de hartuiala bombardamentului. Atacurile repetate ale inamicului au inspaimantat si persoanele cele mai curajoase. Bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944, care urmarea sa distruga triajul feroviar, in cateva ore, a facut un cimitir din cartierul Giulesti".
Despre perioada aceea, cu incercari care i-au intarit caracterul tanarului Gheorghe Dinica, maestrul nota:
„Eram liber, parintii mei nu mai aveau grija de mine. Stateam pe unde apucam. Mi-am facut viata in functie de cum gandeam si de posibilitatile de atunci. Am avut o sansa si am depasit toate momentele acelea".
Sunt multe episoade ce merita mentionate, insa unul indeosebi: „Gigi scoase dintre caramizile sfaramate un obiect de portelan si zise:
- Priveste, catelusul acesta, care nu s-a spart, era asezat pe o masuta langa fereastra. Imi placea sa ma joc cu el, dar bunica spunea sa-l pun la locul lui pentru ca tinea foarte mult la el, il primise cadou de la cineva drag. Vezi tu, aici a fost casa lor. Inseamna ca ei au murit sub daramaturi".
Intr-un moment de reculegere, Gheorghe Dinica, privindu-si retrospectiv copilaria, afirma: „Am avut o copilarie foarte amestecata. Deci nu am fost un copil, care pana la o varsta oarecare sta cu parintii, asta pentru ca familia mea s-a destramat. Am avut o viata foarte bogata in evenimente, nu asa, lafaiala aia in familie, n-am avut familie, si atunci totul se imprastia. Perioada era tulbure si cautam fiecare sa razbatem. Viata dupa razboi era foarte intortocheata, totusi mi-am regasit rudele. Cand eram elev, mergeam in comuna Cochinesti de langa Stolnici, judetul Arges, unde s-a nascut tatal meu. Datorita fratilor si surorii tatalui meu, am avut vacante extraordinare. Cand mergeam la ei, ma primeau foarte frumos, cu o mare bucurie. Eram singurul baiat din neamul Dinica, asta ii cucerea".

Plaiurile argesene, cu imprejurimile pitoresti, il atrageau pe tanarul Dinica. Stolnici, Fulfani, Cochinesti s-au gravat in inima si mintea lui. „Imi placea viata la tara. Aveam vacante foarte frumoase cu verisoarele mele. Comunicarea cu oamenii din sat era placuta. Imi amintesc cu drag de perioada aceea. La marginea satului se tineau horele, se intalneau fete, baieti, imbracati in costume populare. Era ceva sarbatoresc, mirific".
„Vrei sa ramai un actor oarecare, sa te pierzi in negura timpului? Nu ai dreptul sa-ti sacrifici vocatia"
Despre Capitala, maestrul isi aminteste: „Bucurestiul de atunci, din centru si de la mahala, diferenta totala. Ceva din mine m-a ajutat sa nu o iau pe cai gresite. Atunci totul era posibil, mai ales in cartier. M-au influentat foarte mult filmele care rulau non-stop, cum s-ar zice - mancam film pe paine. La insistentele actritei emerite Dina Cocea, am intrat la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica cu bursa republicana, nu este o lauda, este istoria vietii mele". Acest episod are corespondent si in textul Miei Padurean: „Plin de viata a intrat in echipe de teatru de amatori care aveau instructori de la marile teatre din Bucuresti.

Numai cu viata de actor el niciodata n-a glumit...

Prima aparitie pe scena a tanarului Dinica a fost cu o trupa de amatori de la Posta, in piesa Titanic Vals, de Tudor Musatescu, in rolul locotenentului Stamatescu. Gheorghe Dinica interpreta rolul cu atata naturalete si dezinvoltura, parca fusese pe scena dintotdeauna. Ropotele de aplauze la scena deschisa dovedeau succesul deplin, iar el simtea ca pluteste. A fost un moment foarte important, unicat in viata unui actor care vedea lumina rampei pentru prima oara. N-a uitat niciodata acea frenezie. In clipa aceea s-a inoculat in sangele lui dorinta nestavilita de a continua. In acea perioada teatrul de amatori era in voga. Regizori de la teatrele profesioniste depistau talente si puneau in scena piese de teatru de prestigiu. Gheorghe era solicitat in trupele de amatori din marile intreprinderi. Talentul sau izbucnea ca un vulcan. Cand pasea pe scena, Gheorghe stia precis ca acela va fi drumul pe care va merge. Facea parte din cercul teatral al Casei de Cultura a Sindicatelor din Bucuresti. Desi avea doar 22 de ani, a fost distribuit in piesa Jocul de-a vacanta, de Mihail Sebastian, in rolul varstnicului Bogoiu, piesa care participa la faza finala a concursului republican al formatiilor artistice de amatori... In toamna anului 1956, destinul il calauzi pe Gheorghe Dinica spre portile teatrului. Sala de spectacol a C.C.S. era arhiplina de spectatorii ce asteptau cu emotie ridicarea cortinei....Dupa spectacol actrita Dina Cocea, entuziasmata, i-a vorbit:
-M-a impresionat talentul dumitale, ar fi bine sa dai examen la teatru. Sigur vei reusi. Te voi lua la clasa mea."
Raspunsul maestrului a fost simplu si pragmatic: „Va multumesc, ma simt onorat de aprecierea dumneavoastra dar patru ani fara leafa... Doi directori de teatru din provincie m-au solicitat fara studii". Raspunsul Dinei Cocea a venit implacabil - „Vrei sa ramai un actor oarecare, sa te pierzi in negura timpului? Nu ai dreptul sa-ti sacrifici vocatia. Te primesc la cursurile mele de pregatire".

„Gheorghe Dinica nu si-a dezamagit profesorii, dimpotriva, datorita perseverentei si talentului innascut, ei erau multumiti ca au modelat un tanar care avea o structura fizica si psihica de o mare valoare". Pentru examenul de absolvire a pregatit rolul Inspectorul Gogol din piesa Inspectorul de Politie de J.B. Priestley, sub indrumarea aceleiasi Dina Cocea.
Apoi Gheorghe Dinica cucerea scena: „Scena este ceva senzational - seara ai spectacol, in ziua aceea ceva din tine iti spune sa te menajezi, sa te dedici cu toata fiinta. 
De fapt, scena este sacra".


sursa

speechless

Sibiu, 2009










Existenta


Declar pe propria raspundere ca sunt constienta de faptele mele. Declar ca nu cunoasc semnificatia cuvantului „constient”, iar faptele mele variaza asemenea acului unei busole. Faptele mele sunt trase-n poze, iar pozele sunt zilele pe care le-am trait. Privirea a fost aparatul de fotografiat cu cea mai buna rezolutie. Ceea ce iti ramane intiparit pe retina, nu se va uita niciodata.

Este extrem de greu sa traiesti intre 2 existente parelele si sa nu apartii niciuneia. Intre 2 respirari si brusc sa ti se taie respiratie. Sa cazi de la mii de km altitudine. Sa sfidezi viata.

Mi-e greu sa vreau ceva si mi-e greu sa stiu ce vreau.

Mi-a fost greu sa ma gandesc la zecile de ore de instructie sufleteasca pe care mi le-am aplicat singura. Pentru ca se pare ca eu mi-am dat silinta, crezand ca si altii fac la fel. Si nu am crezut pana in ziua cand mi s-a aratat ca faptele tuturor sunt invaluite in minciuni care le protejeaza lor licarirea de viata din ei. Pe restu, sa-i ia dracu. Sau cel putin asa se pare ca-si spun ei frecvent.

Nici macar o umilinta nu m-ar face sa tresar. Nici o placere nu m-ar mai face sa tremur la gandul ca s-ar putea materializa, pentru ca toate placerile mi-au strigat in fata cat de efemere sunt.

Plutesc in rampa, chiar daca pare imposibil, pentru mine imposibilul devine posibil, greu de uitat. Nicidecum greu de infaptuit.

Descopar o durere si-o placere pe care nu credeam ca le-as mai putea numi sentimentele mele.

Viata a fost si este pentru mine o cursa de lunga durata, o chimie intre mine si Dumnezeu. Este un lucru incert pe care nu l-as putea atinge ca atunci cand pun degetul pe rana.

Traiesc si ma intreb de ce traiesc. Zambesc si ma intreb de ce nu plang? De ce, de ce, de ce? Are sens sa inteleg de ce sau tot sensul se afla in faptele care oricum se intampla, cu sau fara lamuririle pe care mereu le-am cerut. De ce m-am nascut? Pentru ca Dumnezeu m-a iubit. Viata m-a vrut langa ea. Iar eu am apreciat asta mereu. Daca iti vine sa mori, gandeste-te ca altii ar da orice sa traiasca.

De ce sa visezi cand stii ca poti face ceva in sensul asta, ca un vis sa fie aievea si sa aiba sinonim in reusita, nu in iluzie.

Poate ca mi-as pierde viata visand, apoi regretand ca mi-am lasat viata sa treaca pe langa mine, decat sa fac ceva concret atunci cand puteam.

As rade de naivitatea mea atunci si nimic nu m-ar mai face dupa asta sa zambesc. Nimic. Poate doar eu m-as mai face sa plang, sa rad si sa constientizez faptul ca eu sunt tot ce am. Daca ma pierd pe mine, eu nu mai am nimic.

Imi scriu destinul pe o foaie si nu am nicio taietura. Viata mea este asa cum vreau si nu regret nimic din ea. Viata mea are un iz de perfectiune, multi se tem de ea. Nimeni nu se teme pentru ea. Imi traiesc zilele cu aceeasi certitudine cu care focul arde mocnit lemnele. Stii ca totul se va preschimba in scrum in curand. La fel cum stii ca viata iti arde zilele una, cate una. Iti tii destinul in maini pana cand focul vietii iti ajunge la degete si penetreaza pielea batatorita de ani, te arde, te doare deja, ii dai drumul din maini. Durerea inciziei pe care flacara o face este probabil ultimul sentiment pe care viata ti-l mai datoreaza. Apoi o arunci in gol.

Iar abisul din fata ta se umple de viata.

Moarte nu este un capat de tara. Moartea este inceputul altui drum. Ea este un capitol postum din viata ta, insa un capitol la care ceilalti nu vor mai avea acces. Nu il vor mai putea comenta si nici vedea. Moartea iti sfideaza dusmanii, iti ofera intimitate, devine o informatie despre tine clasificata, cu o promisiune serioasa pentru eter nitate. Probabil ca este inceputul unei vieti grozave, de nimeni nu s-a intors din morti sa ne spuna cum e acolo. Poate este atat de bine acolo la limitate perceptiei umane, dincolo de frontiera vietii.

Dar viata continua sa fie pentru mine un drum nebatatorit. Pe care nu-l voi lasa nearanjat. Inainte de statia finala viata va fi vizionata in premiera de mine. Imi vor succede in fara imagini amtitoare asemenea unui tren care pleaca din gara. Atunci voi spune ca viata mea merita sa fie vizionata.






Călugărul bătrân îmi sopteste din prag

Tinere care mergi prin iarba schitului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodată cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aştept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia tărână un pumn
şi mi-o presăra pe cap în loc de apa şi vin.
Botează-mă cu pământ.


Umbra lumii îmi trece peste inimă. (Lucian Blaga)

... ar mai fi ceva de completat... poate doar de repetat... viata mea a fost tot ce vrei, cateodata fiara, cateodata floare lasata in bataia vantului oferita celui care plange pentru a-i sterge o lacrima din suflet, cateodata clopot care tulbura linistea amurgului si se cearta cu cerul...

Politist, pichetat

La chemarea la apel se anunta intarzieri mari si vremuri grele. Oricat de cliseic suna asta, politistii, preacredinciosii slujitori ai M.A.I.-ului, si-au facut invioararea printr-o sedinta care s-a tinut la sediul ProLex. Acestia au asternut pe condica toate nemultumirile legate de substituirea sporurilor cu vorbe-n vant, scaderea celor 20% din salarii, inlocuirea munitiei cu M&M si alte chestiuni importante. Au trecut la careul de prezenta, pichetand sediul M.A.I.-ului de marti dimineata, cu promisiunea ca-si vor face abonament in fiecare zi, pana cand s-o sinchisi cineva si de ei.

Ceea ce traiesc angajatii internelor nu este hilar si nici scandalos, este de-a dreptul dureros si periculos. Anual mii de candidati isi dau coate la propriu la admitere la Academia de Politie. Pleaca cu idei preconcepute "frate, intru in Academia, ma aranjez pe viata, imi da statu' bani, mancare, ma imbraca in uniforma aia bengoasa", dar uita ca statu' mai da si cu tifla.

Adica intr-o tara ca Romanica este normal ca un om sa fie luat de la el de acasa, azvarlit prin nu stiu ce colt al tarii, lasat lefter, fara bani de chirie, bani de benzina pentru masinile din dotare si mancare. Politistii NU isi pot face datoria in orice conditii. Ei nu pot asigura "siguranta si increderea" interna daca isi bate cineva joc de ei.

Una peste alta, singurul supravietuitor la sefia internelor dupa 2 tentative esuate, Dan Nica, a declarat ca vreo 1225 de posturi NU vor mai fi ocupate din toamna. Declaratia venind in completarea celei a lui Pogea care a decretat zile grele pentru lucratorii statului roman: din toamna programul se va reduce de la 8 la 6 ore, angajatii vor fi obligati sa-si ia 10 zile de concediu fara plata si dupa toate astea vor mai fi si niste disponibilizari: cam 10.200 de bugetari isi vor incerca norocul in alta parte.

La sediul politiei Capitalei politistii picheteaza pe gratis, doar daca doresc sa-si pastreze locul de munca.

Lasa-ti copilul sa devina o legenda

Andrei Plesu imi era oarecum indiferent. Nu ii puteam nega talentul de mare filosof care filozofa pe la Dilema Veche. Insa un pasaj din pliantul promotional al facultatii de Filosofie mi-a atras atentia asupra lui, intr-un mod in care nu reusisera zecile de articole din ziar. Redau pasajul exact cum apare in pliant: "Nu cred ca in "ceasurile astrale" ala vietii (alegerea unei profesiuni, a unui partener de viata, a unui destin specific) influenta parintilor este utila. Ma intreb, de altfel, daca este posibila. Fiecare este, in asemenea momente, singur cu steaua sa si nu poti oferi, din afara, decat o binevoitoare neutralitate. Sigur ca ocupatia parintilor poate starni emulatia copiilor. [..] la fel de bine poate starni obscure idiocrasii, saltul la polul opus, revolte."
Acest pasaj este exact pe sufletul meu. Am vazut multi parinti care isi confunda copilul cu propria persoana. Cred ca "fii-mea/fii-miu va face exact ce am facut eu, va fi ca mine". Nimic mai gresit! Copilul tau nu este oglindirea ta in trecut, el nu are personalitatea si abilitatile tale, el nu iti va indeplini frustrarile sau realizarile tale. Copilul tau are calitatile lui care pot fi mai multe sau mai putine decat ale tale.
De curand, Ministerul Tineretului si Sportului a incercat sa transmite acelasi mesaj printr-o campanie la care au participat Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Hagi, Adi Mutu si altii. Urmariti mai jos clipul campaniei si ganditi-va cum era ca ei sa fi avut parinti care sa le strige dojenitor: "lasa, mama, sportul asta si mai pune mana pe o carte".



heal your soul

Cred că vocea lui Michael și imaginile din acest clip fac mai mult decât orice încercare de-a mai spune niște cuvinte inutile la plecarea cuiva. Aceast cântec este dureros de adevărat și reflectă lumea secolului 21. Este una dintre acele piese care te emoționează. Asta dacă are ce să emoționeze. His music will live forever!

Generația nimănui

Acum câteva luni în urmă Jurnalul Național demara o campanie cel puțin penibilă, pentru a promova cărțile de la "Biblioteca pentru toți". O campanie care a fost aspru criticată pentru "actorii" falși care încercau să ne inducă plini de patos un îndemn: citește!
Ceea ce nu a observat nimeni a fost, de fapt, disperarea din glasul celor care apăreau în clip. Îndemnul de-a citi nu era doar o propoziție menită să te facă să cumperi niște cărți. Era un "strigăt" deznădăjnuit pentru această generație. O generație sortită mediului 2.0, limbii române combinate cu engleza (denumită ironic rom-english), destinată unei culturi stradale suburbane, unui comportament psihopatico-nevrotic. Este generația nimănui, cea care nu are modele, care nu are o țintă precisă, care nu are un drum pe care să-l urmeze. Cea care nu cunoaște bunele maniere, nu respectă persoana de lângă și se miră de ce nu este respectată. Generația care tolerează mult prea multe mitocănii doar din cauza faptului că nu le recunoaște. Care a uitat că a citi nu înseamnă doar a parcurge niște pagini. Înseamnă a-ți forma o cultură, a-ți forma o deprindere de-a trăi.
Cărțile sunt cele care oferă modele, care conturează personalități, care oferă răbdare și educație.
Care oferă o scuză ignoranței și care ține vanitatea în frâu. Fără cărți, actele pe care tinerii le inițiază sunt sortite eșecului spiritual pe care îl aveau cândva. Nu mă refer aici la aceia care trec printr-un mediu academic și își alimentează dorința de cunoaștere. Mă refer la toți cei care își pierd odată cu bunul simț, un lucru pe care nu l-au avut niciodată: o parte din cultura acestei țări.
Cioran scria la moartea lui Ioan Cușa: "Moartea s-a dezonorat pe ea înșăși luându-l așa de repede." Oare câți dintre noi ne-am dezonorat pe noi însăși neauzind niciodata de scrierile lui Cioran?

Aren't you in love with a fairytale?

  Din păcate pentru Elena, basmul lui Rybak a luat ochii votanților de la Eurovision. Și cum se putea altfel?? Dacă dansul a fost ca la carte, iar "povestea" melodiei este imposibil să nu-ți aducă aminte de basmele pe care le trăiai în liceu ...
   Cred că aproape tuturor ni s-a întâmplat să ne certăm și să ne îndrăgostim, trăind așa în  fiecare zi, de un El/ o Ea. Să ne îndrăgostim de un venin vital. :) It's a fairytale, that hurts.





Your Career Personality: Independent, Insightful, and Ingenious



Your Ideal Careers:



Architect

Artist

Business strategist

College professor

Computer programmer

Mathematician

Neurologist

Philosopher

Photographer

Video game developer

Diferența dintre treningurist și gurnalist*

  * concepte inventate într-un schimb de împroșcăreală cu venin de Mircea Badea, respectiv CTP-ul

   De ceva timp asistăm (cei interesați de media) la un mic conflict bazat pe "care are orgoliul mai ghelban de hrănit". Gurnalistul aruncă un caltaboș fierbinte in ciorba treninguristului. Ciorba sare și-l împroșcă, din plin, pe fața brăzdată de vanitate. Cum meritul unui treningurist este de-a avea dualitatea politică la îndemână (din seria ieri comunist, azi democrat) el simte, imperios, nevoia de-a îi pune la punct pe cei mai mulți care încearcă să-i sufle în cioarbă. Odată aruncat ditamai bolovanul în ograda personală, treninguristul explodează ca un trening îmbrăcat de un mitocan. Și azvârle un petic de reacție asupra gurnalistului, vecin cu cretineții de rând. 
   Însă, odată cu revoluția, vin și cretineții care nu prea mănâncă alimente care să cadă greu la stomac și au cuvintele la îndemână. Gurnaliștii nu sunt "deontologii lui pește" și nu susțin că ar fi obținut țidulă de jurnalist. Ei sunt ăia formați ad-hoc de mass-media actuală și încep să acopere urmele lăsate de răposatul regim.   
    Chiar dacă gurnaliștii rimează antitetic cu treninguriștii, prima categorie n-are jenă, rating mare și le cam iau din mâncare.

Hai la "Teach Me"!







Acelaşi preţ, mai multă distracţie! Sau I’m lovin’ itÎţi spun ceva aceste două propoziţii? Te lasă indiferent sau le crezi? Sunt slogane publicitare, foarte cunoscute. Cei mai mulţi dintre noi le credem, ne facem viaţa după dictoanele advertisingului. Pentru că trăim prin publicitate.

De ce Teach me? Pentru că este o şcoală de publicitate care te învaţă să faci diferenţa dintre un produs bun şi unul care beneficiază de o promovare bună. Publicitatea este to good to be light, reprezintă un domeniu de interes pentru studenţi, este fascinantă, dar oare nu ar trebui să învăţăm să ne protejăm de acest ambalaj glamour în care îşi îmbracă advertising-ul brandurile? Cineva spunea că un produs bun nu are nevoie de publicitate, se vinde singur. După un timp a fost contrazis! Publicitatea vinde. Fără publicitate / comunicare nu existi!                                                                             

Şi cu toate că este unul dintre cele mai căutate domenii, publicitatea este cea despre care se ştiu cele mai puţine lucruri. Când te uiţi la un promo, ce vezi? O idee, un slogan, un concept? Însă este mai mult de atât. Ochii necunoscători nu pot vedea dincolo de cuvintele magice menite să ţi se întipărească în subconştient, ca mai apoi să îţi determine alegerile.

La Teach Me îţi vom arăta că to drive your way spre publicitate este calea de urmat. Dacă te interesează şi vrei să descifrezi misterele advertising-ului fă o plimbare până la Teach me.  


poza... de vara:D

Am primit o leapsa de la Dyna si trebuie sa scotecesc in cd-ul 5, poza 10:)). Ma rog, leapsa zicea ca trebuie sa ma duc in folderul 5 si sa iau poza 10 de acolo, o postez si ii spun povestea, insa eu nu mai am poze in calculator. So, am gasit poza cu pricina si.. iat-o :D

   And now za story: e foarte interesanta, ce-i drept:)) E facuta in vara anului 2008, de o prietena, eram in luna iulie, ne prosteam facand o gramada de poze si cam atat. Nu are nimic special poza. E facuta in perioada in care eram cea mai stresata fata ever. Nu dadusem admiterea la facultate si cam asta imi ocupa tot timpul... End of story:)


Nașul face o ofertă

Românii sunt nePUTINcioși până oferta țarului nu devine oficială. 

Situatie ilara

   Incepem anul cu stangaciile cabinetului Boc. Primul pe hit list este Videanu. Pedelist care a galopat in pas alert de la sefia capitalei la postul de ministru al economiei. Sincere felicitari! Foarte buna miscare, insa nu la fel de buna ca a lui "draga Stolo".
   Si cum domnul ministru nu mai are de a face cu borduri, ci cu oameni, s-a trezit ca nu prea stie cu ce are de a face. De exemplu, situatia de urgenta care trebuia anuntata odata cu criza gazului s-a transformat in stare de urgenta, lucru ce poate fi decretat doar de presedinte. Tradeaza intentia de a-l inlocui pe Basescu sau doar necunostinta? Mediesul Aurit devine Meriesul Aurit, preschimbat de Videanu, iar lunile in care vom avea resurse asigurate de gaze variaza ca un curs valutar. De la  60 de zile, ministru sare la 6 luni. Voi reveni.

"Trebuie sa iti zici mereu: "Daca ea a putut, de ce nu as putea si eu?" Andreea Esca

Astazi am cunoscut-o pe Andreea Esca. Omul Andreea Esca, nu prezentatoarea stirilor Pro Tv. O tipa de viata, spectaculoasa, foarte vorbareata care nu are cum sa nu iti mearga la suflet din prima clipa. A venit impreuna cu Lucian Mindruta la seminar, iar primul lucru pe care l-am gandit atunci cand am vazut-o "nu se poate sa fie ea persoana serioasa de la televizor".
In realitate nu seamana cu stirista Esca! Este destul de linistita la inceput, zambeste timid si nu mentine un contact vizual cu interlocutorul, insa prima intrebare este imboldul de care are nevoie. Odata ce o intrebi despre meseria ei, adica viata ei, nu conteneste cu detalii si povesti pe care si le aminteste mot-a-mot.
Soarta a adus-o pe drumul jurnalismului, ea isi dorea sa faca ASE-ul, insa a "picat cu brio". Isi aminteste cum a plecat de suparare in vacanta, iar tatal ei a fost cel care a sunat-o sa o anunte ca in toamna se dadea admiterea la jurnalism. Insa nici macar sfatul tatalui nu a determinat-o sa se decida in privinta meseriei pe care avea sa o urmeze. Oscila intre drept si jurnalism, cel din urma avand castig de cauza.
Din perioada studentiei are un singur regret: ca nu a mers prea mult pe la cursuri pentru ca se angajase. Iar in sesiune cand statea sa invete realiza cat de misto sunt cursurile facultatii de jurnalism.
A prezenta stirile nu este atat de usor precum pare. Pana a ajunge la formatul din zilele noastre cu un prompter pe care un redactor pune scriptul, Andreea isi aminteste de inceputul carierei sale, cand lua stirile de pe Agerpress si le transforma cu pixul, facand taieturi si schimband timpul verbal. Apoi tinea foile in fata si prezenta jurnalul de stiri.
La fel cum a spus si Lucian Mindruta, de multe ori poti afla atunci cand esti in direct ca s-a schimbat ceva din script sau ca a mai aparut o stire. Trebuie sa nu pari surprins, ci sa lasi impresia ca asta trebuia sa zici. Sa stii sa improvizezi, chiar si atunci cand nu ai dupa ce citi. Asta inseamna munca in direct.
La intrebarea "de ce isi duce copiii cu autobuzul si metroul?" a raspuns simplu "pentru a nu-i transforma in niste rasfatati".
Cele doua ore in care am stat de vorba au trecut foarte repede, poate si datorita felului ei de a povesti despre experienta pe care a acumulat-o din 90 pana azi. A muncit din primul an de facultate, apoi 10 ani fara o zi de concediu. Venea la 8 dimineata, pleca la 2 noaptea. Asa si-a castigat locul in prime-time pe care il are de 15 ani in Pro Tv. Obisnuia sa isi scrie stirile, lucru pe care il face si acum, mai rar insa. Sfatul ei a fost sa muncesti mult daca iti doresti un lucru, insa a mai avut ceva de adaugat pe langa ambitia si munca. Sa fii potrivit pentru meseria pe care ti-ai ales-o. In jurnalism nu poti pacali pe nimeni. Ori esti bun, ori dispari.

După seara media

Aseară a avut loc mult așteptata și blamata "seara media", adică balul bobocilor, mai pe scurt. Seară care a început bine și s-a terminat la fel. Pentru mine. Poate pentru că fac parte din acei oameni care reușesc să vadă lucrurile drăguțe dintr-un fapt și nu caută cu orice preț să găsească ceva care să-l nemulțumească.
Decanul facultății a întărziat o oră, lucru ce-a amânat începerea balului. Am avut parte de un individ care a prezentat balul în cel mai grotesc și enervant mod posibil. Genul acela de om care face mult zgomot pentru nimic, la fel ca o căruță goală. Așa era și mintea lui Icsu care nu reușea să scoată nimic coerent pe gură și avea un tic cu "da sau nu?". Avea o dicție de invidiat, fapt pentru care numele facultății a rămas unul dintre misterele neelucidate pentru el. Și la fel ca toți oamenii care fac mult zgomot s-a supărat pe la mijlocul balului și a refuzat să mai prezinte. Așa se manifestă ofticoșii care nu prea gândesc, spre deloc. Își iau jucăriile și pleacă. Lucru ce nu a putut decât să mă bucure.
Sponsorii balului au umplut doldora mesele cu reviste și cartele Cosmote, iar redactorii-șefi de la Esquire, My Band, Marie Claire (nume cu altă semnificație neelucidată de Icsu) și-au făcut intrarea rând pe rând pe scenă și ne-au aruncat momeală vieții de jurnalist. Apoi au plecat cu satisfacția "noi ziariști, voi aspiranți".
Jignirea serii a venit de la un anumit "piticu" mare blogger, mare, care ne-a spus că noi nu știm să scriem și de asta ne aflăm aici (adică la facultate). Însă concluzia serii, servită tot de "creierul pitic", a fost că la facultate nu se învață nimic. Astă dacă noi nu vrem! Mă, sinceră să fiu nu mă așteptam la atâta înțelepciune în trupul lui micuț si firav, mai ales în partea superioară unde ar fi trebuit să i se găsească materia cenușie. Însă zgomotul puternic, care răsuna în boxe, se poate să mai fi omorât câțiva neuroni sălașluiți din 2 în 2 în minte lui. El e ziarist, noi nu! Să ne intre bine în cap. După ce a părut destul de încântat de prezența lui la balul nostru, a plecat repede acasă și a făcut ce fac mai toți oamenii cu activități complexe: și-a scris pe blog cum l-au impresionat pe puritanul și neprihănitul, care este el, 2 fufe studente la noi. Probabil că refuzul te aduce în starea de-a împroșca cu venin în respectivele.
Antena 1, Realitatea TV și Music Chanel au fost pe fază și i-au intervievat pe câștigătorii de la miss si mister la final. Că tot veni vorba de Music Chanel concursul de miss și mister a durat cam 3 ore :)). Da, 3 "iubita mea"
După terminarea concursului de "Fresh rating star" seara a fost una tipică ieșirii într-un club, adică s-a dansat până în zor de zi și s-a chiulit de la cursul de IRP de azi :D. Una peste alta seara a fost foarte reușită, un club foarte tare cu prețuri care au mers la sufletul studenților și "atmosferă incendiară".

Clipe de teatru


    Ai uitat cât de frumos era atunci când razele de soare se răsfrângeau în apa asemenea cuvintelor tale în sufletul ei? 
   Mi-a fost dor de perioadele când scriam așa cum simțeam. Când scriam pentru că așa imi dicta. Nu mi-era teama ce aveau să citească. 
   Era o vreme când frumusețea era apreciată în goliciunea ei și în totalitatea ei. Iar cuvintele pe care le spuneai erau măsurate naiv de noi. Nu mă gândeam atunci când am coborât din autobuz că voi ajunge să simt vântul slab de toamnă. Mi-a mângâiat sufletul, m-a lăsat să văd că inima mea este acolo. Pe o scenă, într-un loc unde cuvintele se metemorfozează în piese de teatru, iar inima își găsește un pansament în orice clipă. 
   Razele soarelui se răsfrângeau în Dâmbovița, formau lacrimi de lumină, iar vântul împrăștia sufletul tău. Chiar dacă trupul îți este aici, inima ta poate să fie unde nici nu ai visat. Unde ai pierdut-o?

Liceul dăunează grav inteligenței

   Constat cu tristețe că liceul îndobitocește. De fapt, tot sistemul de învățământ preuniversitar. Profesorii din facultăți se văd obligați să le modifice mentalitatea "de liceu" studenților admiși în anul 1. Asta din cauză că în liceu nu prea se face mare lucru, în general elevii sunt încurajați să abereze în loc să fie la obiect, li se dă totul pe tavă că să nu mai caute ei.... Și așa școala românească scoate inadaptați. În liceul în care eu am fost, pot număra pe degete profesorii care merită tot respectul.
   Tot în prostia numită liceu se dau notele mari, pe de-a moaca, pentru că "eu sunt un prof de treabă și nu mă bag în lupta voastră acerbă pentru note mari". Și uite așa niște disperați, care nu au avut viață în liceu și au stat să tocească până i-au dus pe targă la spital din cauza oboselii, se laudă astăzi cu statul de student "îndosariat" la o facultate. Și uneori se miră de tupeul profesorilor de a nu le servi materia la cină și de a-i obliga să citească și să caute. 
   Pentru că mi-e silă de cei care o dau la întors, se șterg pe caracterul lor de câte ori intră într-o clădire și nu au curaj să spună lucrurilor pe nume, voi mai adăuga un lucru, ca să evit întrebările aferente "La cine te-ai referit în postarea de pe blog?". 
   Da, m-am referit și la tine, cel care îmi citești blogul, dacă în liceu ai făcut un fetiș pentru note și ai practicat pupincurismul la adresa profesorilor. În caz contrar, dacă v-ați ocupat doar de cultura voastră fără să vă pese de "carnețelu' de note", sincere felicitări!